CURCHI, mănăstire, de călugări, în jud. Orhei, aşezată în valea Vatici. Poziţiunea geografică: 47°19'45" lat., 26°19' long. d. m. din Paris. Ruşii numesc această mănăstire Curcovski sau Curtovski. Localitatea pă-duroasă în care se află mănăstirea este cunoscută în Basarabia sub denumirea poporală de "codri". De la Chişinău până la mănăstire, 45 verste. Mănăstirea şi-a luat numele de la întemeietorul ei, monahul Ion Curchi. în acte şi hrisoave vechi ce posedă mănăs-tirea, acest nume al întemeietorului se scrie în trei feluri: Curt, Curtiu, iar el însuşi subscria Curchi. Mănăstirea e aşezată într-o localitate pitorească; edi-ficiile mănăstirii cu biserica, în patru cupole, de o architectură bizantină corectă, se află pe un picior de deal, formând un pătrat regulat. Acest pătrat, din toate părţile, e înconjurat cu pădure, grădini cu pomi, vii şi grădini cu zarzavat; numai dinspre E., orizontal e cu totul deschis privirilor călătorului, care îşi îndreaptă paşii spre sfântul lăcaş. De pe înălţimea pe care se află mănăstirea se vede bine de jur-împrejur în toate direcţiunile. Despre întemeierea mănăstirii, există în poporul român dimprejurul mănăstirii următoarea legendă, pe care am cules-o din gura unui moşneag răzeş: "Bătrânii povesteau, cum că pe vremea Iui Ştefan-Vodă, mare Domn al Moldovei, trăia la curte un boier, Dumitraşcu Curtiu. Acest boer era mâna dreaptă a Domnului, căci împreună cu el a bătut adesea pe turci şi tătari şi de multe ori s-au scăldat în sângele păgânilor. Pentru vitejia boierului Domnul prinse mare dragoste pentru Dumitraşcu Curtiu, şi nu era om la curtea domnească mai aproape de inima marelui Domn; de aceea Domnul dete boierului său de frunte bani fără numerar din visteria sa, petre nestimate, moşii şi ecarete. Dar iată, s-a observat Domnul că de la un timp încoace boierul Dumitraşcu a devenit trist şi nu mai lua parte la petreceri; 1-a întrebat că de ce stă tot pe gânduri, de ce a slăbit şi faţa i s-a tras. Dumitraşcu a răspuns Domnului, că i s-a urât cu războaiele, că voieşte să se retragă în călugărie. Auzind despre această dorinţă a favoritului său, Ştefan-Vodă i a dat drumul, ca să facă după dorinţa sufletului său. Şi a încălecat Dumitraşcu calul său roib şi a plecat acasă la Brăneşti, unde trăiau părinţii săi. Sosind însă aci, a găsit satul distrus de turci şi tătari, iar pe părinţi omorâţi. După ce a înmormântat părinţii, s-a dus boierul spre satul marelui boier Todoraş Sobeu, care locuia la moşia sa de pe Ichel, căci acolo trăia ursita sa duduca Ileana. Aci iarăşi a găsit totul prădat şi pustiit de tătari, iar pe ursita sa duduca Ileana luată în plean de păgâni. Disperat, Dumitraşcu căzu peste dărâmăturile curţei boereşti şi începu să plângă şi să blesteme soarta sa. In acest timp tocmai ieşi dintr-o pădure apropiată un pustnic şi se apropie de viteazul deznădăjduit, zicându-i că el ştie unde au dus pe ursita sa tătarii şi că-1 va ajuta s-o scape din robie, dacă se va lega înaintea lui Dumnezeu cu mare jurământ, promi-ţându-i că se va călugări, precum a promis lui Ştefan-Vodă, şi a întemeia o mănăstire, acolo unde Dumnezeu îi va arăta. Dumitraşcu a consimţit la tot, numai să scape pe ursita sa din mâinile păgânilor. Şi a făcut mare jurământ, sărutând crucea şi cu mâna pe evanghelie. După aceasta pustnicul a plecat împreună cu Dumitraşcu la mănăstirea Raşca unde a lăsat pe viteaz, iar luându-i calul şi îmbrăcămintea sa de ostaş s-a dus spre Cetatea-Albă, unde se topea în robie duduca Ileana. Sosind acolo, pustnicul s-a strecurat pe furiş în grădina paşalei şi găsi aci pe Ileana, căreia îi comunică, c-a venit s-o scape, dar că scăparea nu va reuşi dacă ea nu se va lega cu jurământ mare înaintea lui Dumnezeu, că se va călugări, odată ce va scăpa din plean, şi va întemeia o mănăstire de călugăriţe. Duduca Ileana a consimţit la toate, numai să scape din manile păgâne, şi ajurat pe cruce şi pe evanghelie că aşa va face, cum a sfătuit-o pustnicul. După aceasta, în adevăr, pustnicul a îmbrăcat pe Ileana în haine bărbăteşti, a urcat pe cal şi a plecat cu ea, neobservat de nimeni. Sosind la mănăstirea Raşca, pustnicul blagoslovi tânăra pereche şi le dete drumu, sfătuindu-i de a nu călca jurământul lor. Tinerii însă după ce sosiră acasă, făcură parastas pentru repausul sufletelor părinţilor lor ucişi, adunară pe servitori, risipiţi de urgia tătarilor, apoi se căsătoriră şi se aşezară în casele de la Brăneşti, zidite din nou. Aşa a trăit în pace boerul Dumitraşcu cu cocoana sa, dar de la un timp atât el, cât şi dânsa simţiră remuşcarea conştiinţei, pentru jurământul dat şi călcat. După lungi suferinţe morale, ei au hotărât a se despărţi şi a se călugări, iar pentru a afla unde să întemeieze cele două mănăstiri, să lase aceasta în voia Domnului care de sigur le va arăta fie în somn, fie aieve. Şi în adevăr într-o noapte ambii soţi au visat, cum că s-au dus ei în grădini cu pomi, şi acolo au cules două pere pe care fiecare făcu un semn, apoi merseră pe malul Ichelului şi aruncară perele în apă, iar apa le-a dus până s-a oprit o pară într-un loc; cealaltă dusă de apă mai departe a fost aruncată de apă pe mal, departe de locul unde s-a oprit cea dintâi. Crezând în ceea ce au visat, ambii soţi au făcut taman cum era în vis, şi para lui Dumitraşcu s-a oprit acolo, unde astăzi e mănăstirea Curchi, iar para cocoanei sale Ileana s-a oprit acolo, unde acum se află mănăstirea Tabora de călugăriţe. Aşa s-au întemeiat aceste două mănăstiri, după legenda poporană locală." Actele mănăstirii demonstra că ziditorul ei a fost Iordachi Curchi, din Băzeşti, mazil pe la 1773. La 1910, un alt român, Toader Sobea din Trans-nistria, care, fiind locotenent în armata rusă, s-a transformat după obiceiul muscălesc în Toader Sobev, a cumpărat satul Pritoceni şi a zidit în curtea mănăstirii o nouă biserică, în locul celei vechi. La 1814, Sobea a făcut dar mănăstirii o casă la Chişinău. Donatorul a murit la 1817 şi se află înmor-mântat în mănăstire. Mănăstirea Curchi posedă 3.400 desetine pământ, herghelii de cai, cireada mare de boi şi turme de oi, vii şi grădini cu pomi, pe o întindere de 70 desetine.